RETROSPECTIVĂ
CERCETĂRILE UNOR TINERI SPEOLOGI

10 aprilie 1959, Scânteia tineretului

Continuând tradițiile inaugurate de marele savant natural român E. Racoviță, speologii din țara noastră explorează mereu noi și noi goluri subpământene.

Recent colectivul de tineri cercetători ai Filialei Cluj a Instituției de Speologie „E. Racoviță", însoțit de un grup de studenți de la universitatea "V. Babeș" din Cluj, a întreprins explorarea în continuare a uneia [dintre] cele mai mari și interesante peșteri din țara noastră: Peștera Vântului.

Peștera a fost descoperită în anul 1957 de câțiva alpiniști clujeni, veniți aici pentru explorarea „găurii suflătoare", care le-a fost semnalată de către localnici. Pătrunzând printr-un tunel îngust, prin care de abia se poate strecura un om și prin care iese un curent puternic de aer rece (de unde și numele de „gaură suflătoare") se ajunge pe coridorul principal al peșterii pe parcursul căreia curge un pârâu subteran. Este așa numită rețea activă a peșterii.

În peșteră s-au găsit formațiuni rare și interesante, ca anthoditele (sau cum se mai numesc: flori de gips), clusterite (formațiuni calcaroase în formă de strugure) și altele.
Biologii, la rândul lor, au descoperit numeroase și diferite animale cavernicole, adaptate cu mii de ani în urmă condițiilor de mediu din peșteră.

Cercetările viitoare care urmează să se facă în Peștera Vântului au drept scop elaborarea unei lucrări monografice.

Corneliu Pleșa
Cercetător științific la Filiala Cluj a
Institutului de Speleologie „E. Racoviță"




15 ORE ÎN ADÂNCURILE PĂMÂNTULUI


Felul în care îți petreci sfârșitul săptămânii e o chestiune de gust și de temperament. Cert este însă că membrii Asociației Speologilor Amatori – înființată cu puțin timp în urmă – și-au ales, poate, cea mai interesantă și cea mai <frumoasă> formă a odihnei active.

Un grup de 18 inși a reînceput – sub conducerea inginerului Bagaméri Béla –asaltul Peșterii Vântului, de lângă Șuncuiuș, căutând acolo porțiuni încă nedescoperite. Galeriile laterale, precum și un sistem de subterane descoperit de curând, constituiau punctul vulnerabil menit să le mai rezerve numeroase surprize amatorilor de poteci subpământene.

Prima echipă a cercetătorilor porniți spre măruntaiele bătrânei Terra se întorsese de mult la punctul de plecare – dar cealaltă formație de speologi amatori tot nu mai voia să sosească. Întârzierea nu poate avea decât două cauze – își spuneau turiștii tenebrelor: sau un obstacol neașteptat, care le stânjenește întoarcerea, sau... Ei, după acest al doilea sau se puteau ascunde împliniri ale unor nădejdi nemărturisite... Da, echipa a doua a găsit sectoare necunoscute și acum – în febra descoperirii – înaintează, pas cu pas, pe cărări subpământene, necălcate de picior omenesc și nezărite de ochiul făpturilor terestre. Într-adevăr, acolo jos, în pridvorul „Tărâmului tăcerii”, minutele treceau greu. La suprafață așteptarea începuse să devină chinuitoare... Să pornim după ei – rosti într-un târziu inginerul Bagaméri Béla. Echipa a doua se lansă în marș forțat spre a-i întâlni curând pe pionierii întorși din „lumea nouă”.

Ce am văzut? – Răspunsul la nenumăratele întrebări, era tot o întrebare. Dar mai apoi, din cuvintele argonauților adâncului s-a desprins tot mai limpede conturul noilor surprize, a noilor emoții din străfundurile Peșterii Vânturilor. Pătrunzând printr-o deschizătură aparent neînsemnată a stâncii, exploratorii au străbătut cu chiu cu văi un culoar strâmt, spre a ajunge în patru săli subterane, imense și măreț impunătoare. Coloane uriașe țin acolo bolțile tavanului pierdut în întuneric; ai zice că te afli în niște vaste săli de dans, presărate cu splendide stalactite, care închipuie luminări ca dintr-o țară a uriașilor: niște făclii de argint, strălucind focul a milioane de cristale de calcit. Pretutindeni, călătorii noștri zăreau anthoditele de gips, atât de specifice Peșterii Vânturilor – niște minunate flori de piatră, imitând aproape perfect trandafirii, garoafele și mărgăritele – împletite pe alocuri în adevărate covoare.

Pe o anumită porțiune a drumului, micul grup a renunțat la tentantele posibilități oferite de câte o galerie laterală, numai pentru a nu distruge aceste capodopere create de natură în decursul mileniilor.

În „Sala Amatorilor” sau în „Palatul stalactitelor” ochiul se poate desfăta, ceasuri în șir, cu priveliștea celor mai minunate conformații de stalactite și stalagmite, ale căror conture îți evocă ba poveștile din O mie și una de nopți, ba lanterna magică din peștera lui Aladin, ba cei șapte pitici ai Albei ca Zăpada. Deosebit de interesantă a fost o piatră în formă de lumânare, înaltă de 60–70 cm., în care puterea picăturilor de apă căzute de sus a încrustat un găvan adânc, de 20–30 cm. Fenomenul ne amintește de faimosul dicton latin: „Gutta cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo” – Chiar picătura de apă scobește piatra, nu prin putere ci căzând mereu.

Ceva însă nu și-au putut explica amatorii noștri – și anume faptul că ”lumânarea de piatră” purta configurații asemănătoare, perpendiculare pe excavația verticală...

În fundul celei de a patra săli, drumul le-a fost barat de o prăpastie adâncă. Jos în poala ei, se pierde în întunericul atotstăpânitor, un frate viu a Styxului din mitologia greacă: pârâul peșterii. Temerarii exploratori nu și-au mai putut continua drumul, de la acest punct încolo. Chiar dacă însă lipsa de timp și de echipament special i-a silit să se întoarcă, ei au putut înscrie în realizările lor explorarea unui parcurs de 730 m. Adăugându-se porțiunilor cunoscute anterior, această distanță majorează lungimea galeriilor cunoscute ale Peșterii Vânturilor la respectabila cifră de 7742 m.

− Nu ne bucură atât lungimea porțiunii noi – ne-a spus Bagaméri Béla – ci mai degrabă faptul că direcția acestor galerii este orientată spre învecinatul sistem al peșterii Izbânzirii. Dacă vom reuși să descoperim legătura (care trebuie să existe, fără dar și poate) atunci Peștera Vânturilor se va plasa pe un loc de frunte în lista subteranelor naturale din Europa. Iată perspectiva pe care ne-a deschis-o truda celor 15 ore obositoare dar emoționante, petrecute în adâncurile pământului.

De acum înainte, au a-și spune cuvântul cercetătorii Institutului de Speologie – protectorii și sprijinitorii întru toate ai speologilor amatori. Oamenii de știință au studiat și până acum Peștera Vânturilor, iar porțiunea recent descoperită le îmbogățește considerabil aria cercetărilor.

Dr. Xantus János
(tradus de Gelu Pateanu)



"PEȘTERA VÂNTULUI" ÎȘI DESCOPERĂ TAINELE

29 Mai 1968, Informația Harghitei

Luna aceasta, un colectiv de speologi a continuat unele cercetări începute anul trecut în Peștera Vântului. Ne-am adresat tovarășului Tömör Zoltán, speolog amator, consilier juridic la OCL Gheorgheni, care a participat la această expediție, cu rugămintea de a ne împărtăși impresiile sale.

- Peștera Vântului constituie unul din cele mai interesante fenomene carstice din Europa, oferind un câmp cât se poate de larg cercetării științifice în ceea ce privește toate ramurile speologiei. Având trei etaje, dintre care unul activ (prin activ înțelegem o galerie în formare prin care curge apa), peștera după calculele noastre, are peste douăzeci de mii de metri lungime. A fost descoperită în anul 1957, însă cercetările propriu zise nu au fost începute decât anul trecut, când un grup de speologi amatori din Cluj, conduși de ing. B. Bagaméri, sub îndrumarea prof. Daniel Coman, directorul Institutului Speologic "Emil Racoviță", au petrecut în peșteră 104 ore, timp în care au explorat 14.007m. Dar după atâta timp petrecut în subteran, organismul începe sa cedeze, intervine oboseala.

Așa că cercetările au fost amânate pentru anul aceasta. Pregătirile au durat mai mult de două luni. Pe la mijlocul lunii aprilie, cu două săptămâni înainte de expediția propriu zisă, o echipă din Cluj a depozitat în peșteră echipamentul și o parte din alimente.

În preajma zilei de 1 mai, paisprezece speologi, între care Ștefan Garay din Gheorgeni și cu mine sub conducerea directă a prof. D. Coman, am pătruns în peșteră. Prima etapa a fost una din cele mai grele, deoarece băieții făcuseră primul depozit, unde se aflau și sacii de dormit, destul de departe, așa că, am fost nevoiți sa mergem 18 ore fără oprire, timp în care am parcurs primii nouă kilometri. Bineînțeles, după 18 ore de drum în care nu ne-am despărțit o clipă de pitoane și corzi am dormit duși douăsprezece ore. Noțiunea de zi sau de noapte își pierduse orice semnificație pentru noi. De altfel, prima noastră "noapte" a fost ziua.

"A doua zi", am parcurs primii patru sute de metri din galeria activă, printr-o apă iute și rece ca gheața până când am dat un "sifon", adică de o porțiune în care peștera e ocupată în întregime de apă și nu se poate trece decât cu echipament de scafandru. Din nefericire nu posedam asemenea echipament, așa că ne-am văzut nevoiți să urcăm și să continuăm drumul prin galeria superioară, inactivă. După depășirea "sifonului", am coborât din nou în activ. Nu după mult timp am intrat în "sala mare" care are o lungime de 40 metri și o înălțime de circa 70 de metri. Din "sala mare" ne-am continuat drumul prin apa rece încă un kilometru pe urmă am urcat la etaj unde am dormit din nou aproape douăsprezece ore.

"A treia zi" am ajuns destul de repede până la locul unde anul trecut, expediția anterioară își încetase cercetările. Aici a început partea cea mai grea, deoarece drumul ne era complet necunoscut. În unele locuri galeria era atât de strâmtă încât trebuia să ne croim drum cu pioleții. Totuși am izbutit să mai parcurgem și să cercetăm încă 1.085 metri. În total "Peștera Vântului" a fost explorată pe o lungime de 15.092 m.

"Peștera Vântului" nu este așa bogată în podoabe, dar are o infinitate de meandre, de galerii mai mici paralele cu galeriile principale, ceea ce face să fie foarte greu de cercetat. Noi am petrecut în peșteră 110 ore, care constituie un record pe țară, însă nu am putut cerceta decât 1.085 m pe lângă ceea ce fusese cercetat anterior.

Sperăm ca cercetările pe care le vom face anul acesta și în cursul anului viitor să ducă la cunoașterea și a celorlalți aproximativ cinci mii de metri care au mai rămas.

Silviu Pop



ULTIMUL ASALT AL PEȘTERII VÂNTULUI

1968

Peștera Topolnița din Munții Mehedinți, cu lungimea ei de peste 11km, reprezenta cu demnitate, în ierarhia valorilor măsurabile, lumea de basm și le­gendă a peșterilor din România. Ea a fost însă depășită de Peștera Vântului din Munții Pădurea Craiului, care a atins 14.150 m. Ultima expediție aventurată în tenebrele ei necunoscute (în vara anului 1968) a dovedit însă că nici această lungime nu era cea adevărată.

Iată-ne din nou (pentru a câta oară?) în fața grilajului de fier al porții peșterii Vântului, sub falezele de stâncă ale "Frânturii" din marele cot al Crișului Repede, de la Șuncuiuș. Suntem paisprezece oameni și știm ce ne așteaptă.

Clipe de agitație. Împărțim sar­cinile, aprindem lămpile, strângem cataramele căștilor, arun­căm țigara (pacostea speologului). Înainte! Un pas, doi, trei... ze­ce... douăzeci. Un metru, doi, trei... zece... douăzeci, și suntem dincolo de azi și de mâine, dincolo de cele trecute și vii­toare, în afara timpului, în lumea fără măsură a veșniciei.

La 400 de metri de la intrare începe "aventura" pe care o dorești, pe care o iubești și urăști totodată. Bolta de piatră roșcată coboară brusc deasupra apei care se strâmtorează într-un jgheab îngust si adânc, lăsând loc de trecere uscat doar pentru corpul întins peste bolovani alunecoși, unși cu mâzgă argiloasă. Te presezi în strâmta văgăună și te târăști, cum poți, împingând sacul înaintea ta. Aproape strivit între tavan si bolovanii de sub tine, te zbați să scapi din aceasta îmbrățișare dușmănoasă, străină și rece, ce-ți pune stăpânirea de sine la mare în­cercare. Lupți pentru fiecare metru de loc și cu propria-ți nerăbdare, astâmpărată de loviturile crunte primite în umăr, genunchi și coate. Când te crezi în liman te scufunzi în ochiuri de băltoace cleioase și lampa ți se stinge cu arzătorul înfundat. "Speli" becul între buze si dacă reușești, cu degete crispate, să aprinzi un chibrit, ai dreptul să te crezi un om fericit. Tunelul zis "La galere" își merită numele infam căci cei treizeci de metri, câți are, storc sudoarea de pe fețele și trupurile torturate.

În sfârșit ne ridicăm în picioare într-un culoar boltit în lărgime, pe care îl străbate molcom pârâul subteran, care curge înspre ieșire. În aerul rece, corpurile noastre încălzite, aburesc într-o ceață albastră, străvezie.

În stânga noastră se deschide în stânca vie, o fisură îngustă ce fuge în înălțime. Prin ea vom urca treizeci de metri până la primul etaj al peșterii. Pentru cel care cunoaște sistemul alpin de ramonaj fisura e comodă. Spatele si palmele întoarse se proptesc de un perete, talpa pi­ciorului de celălalt, și arcul viu astfel format se încordă și se destinde împingându-se tot mai sus în crăpătură. Tragem bagajele pe coardă și ne regrupăm pe primul etaj al Peșterii Vântului. Arhitectonica golului în care ne aflăm este impunătoare. Deasupra capetelor noastre, imense pra­guri și console de piatră stau mărturie albiei de odinioară a apei subterane, care cu degete de unde a săvârșit o operă de artă milenară, modelând cu răbdare stânca dură, după capricioasa-i imaginație lichidă.

Etajul șerpuiește în curbe largi, dar fundul albiei pe care calci se frânge uneori în adâncimi de hău întunecat; azi știm (pe preț plătit cu amar) că toate aceste puțuri duc la cursul subteran. Ocolim cu grijă trei asemenea avene si ajungem "La rangă", loc strâmt de târâș pe brânci, deschis cu trudă și cu fier în blocuri prăbușite de-a valma. Salt tâ­râș, alt cățărat, alt coborâș și iar alt urcuș schimbă un loc cu altul, rând pe rând, în salba orelor ce trec neîncetat. În sfârșit un loc mai larg și încăpător, ce ar cuprinde o catedrală cu turnul ei cu tot, cu toate cele sfinte și neprihănite pentru iertarea păca­telor celor ajunși aici și viitori.

Dar pereții se adună din nou, și peștera se rupe în adâncimi de puțuri cu orbite fioroase, pe marginea cărora trecând, îți simți nimicnicia căci orice pas greșit e un a fi sau a nu fi.

Primul popas îl facem la oaza deșertului de piatră, căci pe etajele superioare unde umblăm, apa este o comoară ascunsă și rară. Sorbim cu nesaț din lacul cât o față de masă și nu mai adânc de o palmă, căci buzele sunt arse, gâtlejul ca iasca și știm că ceea ce urmează ne va cere tot ce poate da firea omenească. Avenul greu, prăpastie al cărei fund nu-l cunoaștem, este trecut și ne angajăm (cu hotărâre) in Jungla de piatră a Peșterii Vân­tului. Aici la fiecare pas o cap­cană: fisuri adânci căptușite cu colți de piatră tăioși ca dinții de fiară; punți subțiri, înșelătoare, peste goluri necunoscute; custuri tăioase, găuri ascunse, ferestre șubrede, ramuri de piatra închircite spasmodic, printre care te strecori anevoie pândit de primejdii, căci piatra mâncată de vreme se sfărâmă cu ușurință. Urci, co­bori, te apleci, te ridici, te ră­sucești, în timp ce hainele, cizmele se agata, se sfâșie. Descumpănit, izbești sacul din spate și piatra subțire ruptă, cade, nu ști unde, curgând cu clinchet de blide sparte. Nu te poți ajuta cu nimic și cu nimeni afară de pro­pria-ți pricepere, în acest loc parcă blestemat, în acest hățiș de piat­ră putredă, uscată și prăfuită, în care nimic pe ce pui piciorul sau mâna nu e sigur, ca într-o bătrână pădure mâncată de licheni și de carii.

Galeria se termină plisată ca un burduf de armonică, de nu-l vezi pe cel de la doi pași de tine, si ieși amețit din acest zig-zag, aruncând povara la pământ ca sa-ți tragi răsuflarea.

Coborâm într-o fisură cu prize bune (pentru cine le cunoaște), până la o mică platformă în fața căreia, în sus, în jos, în stânga și-n dreapta, nimic, nimic altceva decât negura de nepătruns. Suntem la o fereastră a Sălii mari al cărui imens gol întunecat și straniu ne trimite o solie îmbietoare, căci din adâncul lui de treizeci de metri, răzbate spre noi clipocitul (ah, cât de așteptat) al apei subterane. Fisura continuă în jos, îngustă, întortocheată, scundă ce nu permite trecerea bagajelor. Le coborâm de la fe­reastră până în Sala mare pe un funicular de corzi. Operația nu e ușoară și se face cu schimbul. Cei liberi au răgazul pentru o țigară (greu de găsit una în­treagă).

Pe uscat și prin apă, înaintăm, înaintăm în tăcerea întreruptă, din când în când de zgomotul metalic al unei lămpi izbită în cădere, urmată de blagoslovenii speologice (după caz). Ne oprim pentru o răsuflare mai adâncă, pentru o reculegere a forțelor, căci urmează Răzuitoarea. O diaclază îngustă cât un lat de piept, înclinată oblic (la 35ș), pe fundul căreia se zbuciumă torentul puternic al pârâului sub­teran strâmtorat între cei doi pe­reți. După cuvântul de ordine: îndură cât poți, te înghesui în fi­sură culcat oblic pe spate. Stânca pe care zaci e acoperită, mărunt, cu asperități tăioase de răzătoare metalică ascuțită brici. Cu fața aproape lipită de peretele răs­turnat peste tine, la fel de aspru si dur, având grijă să nu ajungi cu picioarele în torentul care te-­ar putea smulge, te târăști miș­când din șold și din umeri, spri­jinindu-te puternic cu palma pe lamele si țepii ascuțiți, și smul­gând după tine sacul greu care opune rezistență. Asemănarea cu datul pe răzătoare (te poți gândi la varză, morcov sau orice altce­va) este atât de sugestivă ca de­numirea dată ad-hoc acestei bicisnice trecători, a fost accep­tată fără obiecții sau contrapropuneri...

Izbăvit de tortură ajungi la capăt frânt și istovit, cu hainele în zdrențe, cu spinarea si coatele vinete, cu palmele însângerate.

Zâmbetul (când există) e o bra­vadă, un sarcasm. E zadarnic să te revolți în gura mare căci nu te aude nimeni din cauza Cas­cadei mici care urmează, și care umple golul de mugete înfricoșătoare (pentru novice).

Trâmbe și fuioare puternice de apă saltă cu ropot de darabană peste stânca ruptă în trepte înalte, care pot fi escaladate cu răb­dare și chibzuință. Dar cât de im­presionantă și ciudată în același timp, este această cascadă. Roca umedă, neagră tăciune, are scli­piri de lac, și pe săritoarele sale scobite adânc, torenții se sparg în valuri de spumă lăptoasă, vie horbotă mișcătoare pe întunecata stâncă neclintită.

Pe alocuri priponită în bul­boane adânci, apa se rotește ame­nințătoare și ne obligă să ne cățărăm pe pereții alunecoși ai che­ilor înguste, prin care apele țâș­nesc cu o irezistibilă putere, ce face să vibreze stânca și aerul dimprejur, dându-ți impresia că te găsești în inima unei turbine de zeci de mii de cai putere. Diaclaza prin care năvălește to­rentul furios, trebuie traversată în curmeziș tocmai deasupra Cascadei mari ce se prevală cu un zgomot infernal în apele cernite din adâncul ei. Cumpănești cu mare grijă (și fără teamă dacă poți) săritura pe care trebuie s-o faci, colțul de piatră ce va tre­bui s-apuci, căci dincolo de bârna de-o palmă, umedă și lustruită nu-i loc să poți fi așteptat. Privești în adânc la zbuciumul cascadei de sub tine, ce prăbușită într-un găvan adânc rotește spume într-un vârtej amețitor. Un piton, o balustradă de corzi ar putea fi de folos, dar timpul, timpul neîndurător te-îndeamnă înainte, căci după nouă ore de neînce­tată luptă dorești odihna bine meritată (care, vai, e încă depar­te).

Părăsim cursul subteran și îna­intăm fără preget pe sus, cu capul aproape în boltă. Fixăm un piton, și o coardă căci prăpastia ce urmează e surplombată și adâncă, dar pe fața ei opusă ne cățărăm în liber. Din nou la firul apei înaintăm prin mijlocul ei, căci e mărginită de pereți înalți lipsiți de praguri. Apa trece de genunchi și simți prin cizma lungă de cauciuc, apăsarea plăcută ți răcoroasă a cursului des­tul de puternic.

Și acum te-ntrebi: oare aici e sfârșitul? Apa dispare sub un pe­rete înalt de nu-l poți măsura cu ochii. Zidul pare inexpugnabil. Amăgire. Stavila e alcătuită din blocuri de stânci imense îngrămădite una peste alta. Marea pră­bușire, cum se numește, este din cele mai înfricoșătoare mărturii ale dezastrelor care se pot petrece în lumea subpământeană a peșterilor. Uriașa aglomerare de stânci ce ne barează calea (dar nu și voința) are patruzeci de metri înălțime și trebuie escaladată. Dar cum? Există o singură modalitate: cățărarea prin golurile mai mari ale haosului de piatra prăbușită, adevărate hornuri clădite din blocuri de stâncă iluzo­riu înțepenite una în alta.

Începi să te strecori, cu mii de precauțiuni, pe unde și cum poți, privind atent cum cel deasupra ta dispare și apare răsucindu-se ca o șopârlă printre blocurile colțuroase. Te uiți îngrijorat la cubul cenușiu (de cel puțin o tonă greutate) pe sub care te strecori, căci se sprijină de un altul numai într-un colț, și uiți că cel pe care te tragi în sus culcat pe spate, se ține înțepenit de o piatră cât o cutie de chibrit. Pierdut în acest labirint de piatră răscolită, ai fi cuprins de teamă de n-ai auzi, din când în când bocănituri înfundate și n-ai simți cum se cerne, ca printr-o sită, peste tine, praful măturat de pe blocuri de cei din fața ta. Ieși cu corpul pe jumătate afară dintr-un clește ce te strânge, și pâlpâi cu o mână în gol; scoți lampa și vezi că ai ajuns la un puț larg; nu-i vezi nici buza de sus, dar descoperi de­asupra ta un om lipit de perete; îți strigă să te retragi căci va urca; o rafală de pietre se nă­pustește în jos cu un zgomot si­nistru; simți praful în ochi și mirosul de ars al pietrei lovite; aș­tepți până ce totul se liniștește, dar când vrei s-o pornești o grindină de bolovani trece din nou vâjâind, urmată de un răpăit ca din mitralieră și apoi de un uru­it tot mai îndepărtat; în sfârșit liniște ca de mormânt; ieși în horn; omul a dispărut; fără îndoiala e sus; te angajezi în es­caladă; nu te uiți înapoi și mai ales nu te gândești cum ai să co­bori; pipăi, tatonezi, apuci, încerci, renunți, revii, dar urci mereu una cu piatra, si când ai crede ca n-ai să mai ajungi nicicând, ești sus!

Bagajele se trag prin puțuri inaccesibile pentru om. Ai fi fost tentat să crezi ca escaladând cei patruzeci, de metri vei ajunge în tavanul peșterii. Iluzie deșartă. Bolta e la încă o data pe atât.

Înaintăm câteva zeci de metri pe acoperișul oarecum plan al Marii prăbușiri și ajungem la o diaclază oblică, îngustă și adâncă de vreo treizeci de metri, în care coborâm. Prizele tăioase și ascu­țite sunt rezistente. Fundul cră­păturii care se continuă în stânga și în dreapta noastră e îngustă cât un lat de om, dar peste câțiva pași dăm de o nișă în care se pot întinde doi saci de dormit și așeza câteva bagaje. Rămânem doi aici, iar alți nouă găsesc loc într-o grotă mai largă, la șaizeci de metri de noi, si încă trei la sută de metri într-un tunel.

Scot sacul din spate și mă uit la ceas; rămân nedumerit și mă consult cu tovarășul meu; nu, nu e nici o greșeală: am făcut până aici exact optsprezece ore!

Primusul bâzâie prietenos și ceaiul de mentă aburește îmbie­tor. Cina (e ora 4 după masa) e frugală căci oboseala și som­nul ne doboară; înaintarea fără odihnă a durat o noapte întreagă și mai mult de o jumătate de zi. Umflăm saltele pneumatice și ne vârâm în saci; la 8C merge și fără cort (povara asta ne mai lipsea?).

Bolta scundă și cenușie a nișei care mă acoperă, e brăzdată de vine de calcită albe, ale căror cristale mărunte aprind miriade de licăriri colorate, în lumina pâlpâitoare a lămpii agățată de un colț de stâncă. Simt pe frunte mângâierea ușoară, rece si ume­dă, a unui curent de aer venit de cine știe unde, rătăcit în imensa și pustia lume subterană, și mă scufund încet, încet, ca în abisul întunecat și fără fund al unui adânc de mare...

Părăsim nișa noastră și ne strecurăm înainte (în dungă sau pe brânci). Cât pe ce să trecem pe lângă bivuacul bine ascuns al tovarășilor noștri, instalați co­mod (vai de ei) într-o grotă laterală. Ambianță și decor spe­ologic: lămpi agățate pe creste sau așezate pe console de stâncă; bluze, hanorace, salopete, panta­loni (jalnice zdrențe), atârnă pe o coardă întinsă de-a curmezișul încăperii; aparate fotografice, corzi, rucsacuri, căști, spânzură pes­te tot pe pereți, și toate găurile, scobiturile, nișele golului boltit, sunt ticsite de cutii cu conserve, cu lapte praf, biscuiți, compoturi și fel de fel de alimente, ca într-o dugheană de târg provincial. Pe un cap de stalagmită tronează, așezat ostentativ, un borcănaș cu castraveți murați, anacronici și amuzanți în meniu-ul speologic obișnuit.

Unii mai dorm înghesuiți pe pragurile și dalele de piatră, chirciți în sacii de dormit, și călcăm peste trupurile lor amorțite.

Într-un târziu toată echipa adunată se pune în mișcare. De aici încolo necunoscutul. Și norocul ne surâde. Noi galerii, noi săli ca din povești, încrustate de măiestria incomparabilă a picăturii de apă stoarsă din stâncă. Alte etaje, alte terase și nivele, de-a lungul pârâului subteran regăsit. Pe albia lui drumul e deschis și înaintăm întins în contra apei ca să-i găsim obârșia ascunsă. Și ce ar putea rezista irezistibilei che­mări a necunoscutului, fascinan­tei atracții a uluitorului peisaj subteran?

Într-un iureș care a durat opt ore, ajungem totuși la un sfârșit. Oare cu adevărat? Galeria prin­cipală e înfundată cu pietriș dar firul subțire de apă ce se stre­coară prin el și curentul de aer aproape imperceptibil care-l răz­bate, trădează că dincolo pește­ra se deschide din nou primi­toare și largă. Intră în acțiune răngile de fier, lopețile scurte și... mâinile care sapă, și scur­mă cu febrilitate. Orele trec ne­măsurate. Munca lui Sisif din legendă. Galeria e colmatată pe o mare lungime și în locul alu­viunilor evacuate altele curg la loc neîncetat. Curge și sudoarea ca la galere și lucrul încetează la sfârșitul total al puterilor. Un lucru rămâne cert: Peștera Vân­tului continuă și poate fi explo­rată mai departe. Acum însă în­toarcerea, căci epuizarea fizică și-a pus amprenta nefastă pe fețe, pe mișcări, pe reflexe. Atingem bivuacul după șaisprezece ore de explorare continuă.

După un somn prelungit (pe măsura oboselii), începem retra­gerea spre ieșire. Marea prăbușire, Răzuitoarea, Jungla de pia­tră, sînt departe în urma noastră, și ca o izbăvire a celor îndurate, ne aflăm într-o minunată sală, netedă ca-n palmă si așternută cu un covor de nisip, fin ca făina cernută. încapem toți în largul ei rotund cu dia­metrul de douăzeci de metri. Aici ne vom petrece ultima noapte (a patra) a expediției noastre. Noaptea! E un fel de a spune, căci pentru exploratorul subteran înțelesul acestui cuvânt e altul decât cel obișnuit. În veșnica noapte a peșterii, noaptea speo­logului începe atunci când cade istovit și adoarme (nu întotdea­una pe locul cel mai potrivit). Ritmul lui de veghe și de somn nu corespunde, decât rareori, cu rotirea pământului în jurul axei sale. Noaptea noastră de acum, începe la ora cinci dimineața...

Culcat pe spate, în sacul de dormit, cu brațele sub cap, gândul se desprinde ușor de trupul istovit.

Deasupra-mi bolta de piatră încrustată mărunt, scobită în ogive, creste si arcade, își dezvăluie armonia absolută a perfecțiunii sale, și formele pure, nealterate și nesocotite, îmi par însăși legea mișcării încremenită în mișcare.

Eliberat de legăturile firești cu tot ce mă-nconjoară, în afara timpului și a cercului mărginit al conștiinței, am certa măsură a celor nemăsurate, și simt zvâcnindu-mi în creier, sânge și oase, îndepărtatu-mi trecut mineral.

Purtat ca de-o limpede apă, trec incertul hotar dintre cele vii și cele de-a pururea moarte.

Și acum minunea! Sala Raco­viță a marilor meandre. Zadar­nic ai căuta între cele văzute (destule), citite (mai multe), sau auzite (nenumărate) ceva asemănător cu ceea ce a născut aici dialogul chimic între piatră și apă. Poate, nici unde pe lume anatomia Pământului nu a păs­trat mai nealterată ca aici, o structură morfologică elementară, uimitoare în perfecțiunea ei. În golul în care pătrundeam singurul stăpân e linia curbă, răsucită în vârtejuri suprapuse, tăiată lin în unghiuri domoale, întoarsă și co­tită fără preget, uluitor monu­ment de artă abstractă, iscată din magicul cerc și infinita spi­rală.

Aidoma curățeniei unui pahar, pe terasele imenselor cercuri mo­delate în stâncă de reacția înceată și perfidă a apelor acide, și șle­fuite cu răbdare și migală de pila nisipurilor fine purtate de șuvoaiele line, nu poți găsi o pia­tră necum un bolovan, doar, ici colo, un strat subțire de ni­sip, ce imprimă pasul primului venit.

Daca peisajul înțesat cu țurțuri, pilaștri, draperii, coloane, baldachine, toate felurit sculpta­te, plisate si-ncrustate, dă pește­rilor farmecul lor fastuos de basm și legendă, sala Racoviță a Peșterii Vântului goală de acest tezaur al formelor de calcar, oferă ochiului uimit, o adevărată poemă arhitectonică de simplitate, măsură și armonie. Captivantă prin nobila ei modestie, sala meandrelor este o unică și inestimabilă mărturie a puterii de creație prin distrugere pro­prie naturii, pe care, stăpânit, aici mai mult ca oriunde, de senti­mentul covârșitor al desăvârșirii, nu îndrăznești s-o crezi întâmplă­toare.

Cuprinși de fiorul incompara­bilei priveliști, învingem mai ușor traseul dificil. Tunelul La galere mai încleștează dinții, și cu un suprem efort parcurgem, clătinân­du-ne sub poveri, ultimele sute de metri până la ieșire.

Orbit de lumină te-ntrebi: de unde această culoare verde a ier­bii și-a frunzelor? De unde gal­benul păpădiei, albastrul cerului și plutirea ușoară a norilor? De unde mirosul fânului și glasul de păsări în ramuri?

Și mai cu seamă te-ntrebi, stră­in între-ai tăi, de unde vin acești oameni cu fața pământie, cu ochiul opac, cu buzele arse, cu trupul și mintea istovită, ce­ aruncă la pământ povara de fu­nii, scări, scoabe, inele de fier, saci zdrențuiți și lămpi fume­gânde?

Și atunci, după cinci zile și patru nopți de necurmată noapte și neîncetată luptă cu forța po­trivnică a naturii și propria-ți slăbiciune omenească, ai sentimentul faptei împlinite: Pește­ra Vântului măsoară azi 15.238 de metri, fiind cea mai mare peș­teră a României și a optsprezecea din întreaga lume.*

Dar întors din lumea fără soare apune, din veșnicia care prin tine are acum înțeles și mă­sură, simți ca un fâlfâit ușor de aripă, cum Timpul te-atinge pe umăr...

DAN COMAN

* La această expediție au par­ticipat treisprezece membri ai Cercului speologilor amatori din Cluj, și autorul, șef al Institutului de speologie Emil Racoviță, Secția Cluj.



DESCOPERIREA UNEI PEȘTERI NOI

16 Septembrie 1970, Scânteia Tineretului

Un grup de speologi amatori din Cluj, Oradea și Arad au organizat o expediție de studii în Munții Pădurea Craiului, zonă deosebit de bogată în fenomene carstice. Timp de opt zile, speologii amatori az explorat numeroase avene, izbucuri și ponoare, reușind să descopere o nouă peșteră. Aceasta se găsește în bazinul superior a Văii Roșia, sub dealul Farcului, și este una din cele mai frumoase peșteri din țară. Aici se întâlnesc stalagmite și stalactite albe, foarte mari, care ornamentează splendid pereții peșterii pe o lungime de aproape doi kilometrii. Prin imensul gol subteran curge un râu cristalin. Peștera Farcului a și fost cartată. Interesant este că existența peșterii sub dealul cu același nume a fost dedusă științific și confirmată prin executarea unui orificiu în stânca extrem de dură. Abia după șapte ore de muncă asiduă au izbutit temerarii speologi amatori să pătrundă în uluitoarea sală subterană.



PEȘTERA VÂNTULUI

drumul subteran cel mai lung din România

Cuvântul Nou, Anul VI, nr. 845

S-a întâmplat cu 16 ani în urmă. Un grup de speologi amatori cercetau peșterile din defileul Crișului Repede. Conducătorul acestuia - inginerul A. Bagameri - era călăuzit de un bătrân spre gura unei peșteri, din care vara ieșea un vânt năprasnic. Cu acest prilej, cercul speologilor amatori din Cluj descoperea Peștera Vântului, care mai apoi avea să devină cunoscută drept cea mai lungă peșteră din România.

Râul subteran

Grupul de speologi amatori cheamă în grabă pe cercetătorii Institutului de speologie „EMIL RACOVIȚĂ” - secția Cluj. Am pornit împreună. Râul subpământean, ascuns în calcarele din marginea satului Șuncuiuș, ne-a închis drumul printr-un „sifon”, deja la primul kilometru de la intrare. Pentru înaintare, soluția a fost urcușul la etajele superioare ale peșterii. După 14 ore, galeria fosilă ne cobora din nou la un curs subteran. Numai colorarea apei cu fluoresceină ne-au putut convinge că de fapt este unul și același râu.

Pentru mersul mai departe am apelat la bărcile de cauciuc. Grupul nostru. format din D. Coman, T. Rusu și I. Viehmann, însoțit de membrii cercului de speologi amatori continuă înaintarea. Urcăm cascade și traversăm lacuri, străbătând primii trei kilometrii. Într-un moment în care începem să încurcăm orele timpului de afară, după mai bine de 21 de ore de activitate, ne oprim în susul unui sifon deschis, adică în dreptul unui loc în care bolta peșterii lăsa un spațiu liber până la oglinda apei, prin care abia putea trece o barcă de cauciuc.

Suntem la prima odihnă; la un moment dat, colaboratorii noștri, alpinistul Eme Doctor și tânărul medic I. Daniello, strigă: „Crește apa!”... Sifonul deschis din preajma noastră nu ne-a mai lăsat să trecem, decât culcați pe burtă în barca de cauciuc. Spațiul liber se strâmtorase, deoarece o ploaie torențială umflase apele peșterii.

Un bivuac de 6 zile în inima peșterii

Lungimea galeriilor și timpul pe care-l lua un simplu dus-întors ne-au obligat să instalăm o tabără cu corturi într-una din galeriile etajului uscat. În jurul nostru, un nisip fin ca pe fundul oceanelor. Într-o pagină anumită a carnetelor noastre „conduceam timpul”. Era necesar fiindcă ora 9, bunăoară, citită pe rezervelor de filme și carbid, dar cadranul ceasului, nu știam ce reprezintă, dacă e dimineață sau seară, dacă este miercuri sau joi.

În peșteră nu sunt zile și nopți. După 14 ore de somn plecăm din nou spre alte galerii, necunoscute. Harta noastră „atinsese” aproape 8 kilometri. Paginile carnetului de teren se înmuiaseră din pricina umidității aerului; erau parcă de mătase. Sfârșitul mai ales dorul de soare și culoare verde, ne-au silit în a șasea zi să ridicăm tabăra. Eram uzi chiar dacă nu ne-am udat, eram murdari deși ne spălam destul de des. Ne era foame de altceva decât conserve, supe la plic și ceai.

Cucerirea în continuare a numeroaselor galerii, etaje și cursuri de apă a adăugat pe lista colaboratorilor și numele „decanului” alpiniștilor din România, Cristea Emilian, maestru al sportului. Acesta, împreună cu echipa lui de „tigri ai stâncilor” au forțat un sistem de galerii inundate care - spre amintirea rezultatului - poartă numele grupului lor.

Bivuacul a fost repetat apoi deseori, cu deosebirea că locul taberei se stabilea din ce în ce mai înspre fundul peșterii. Ultimul, cel din 1972, a oferit speologului amator Emil Kömíves să numere pe cel de-al 18-lea kilometru.

Faima peșterii nu stă în frumusețea ei. La lungimea cunoscută, formațiunile stalagmitice sunt prea puține. În schimb, la nivelul galeriilor superioare, grota ne-a oferit rarele cristale de gips cunoscute sub numele de anthodite. Biospeologii nu au întârziat să semnaleze prezența viețuitoarelor cavernicole, și ele „scumpe la vedere” și prevăzătoare în fața lămpilor de carbid. Marea majoritate a galeriilor din peșteră, albia, malurile și pereții vechilor cursuri subterane, reprezintă pentru carstul din România „muzeul natural” cel mai bogat în etalarea feluritelor forme subterane făurite de apă. Traseele, nivelele, martorii de eroziune, avenele, apoi meandrele rotonde, marmitele, cascadele, sifoanele și tunelele numite „conducte sub presiune”, reprezintă doar o parte a acestei incredibile morfologii. În ultimul an, D. Coman și I. Viehmann de la Institutul de speologie și A. Moțiu de la Laboratorul de mineralogică al Universității din Cluj, au început analiza microbiologică și mineralogică a unor depuneri descoperite în peșteră, probabil necunoscute până în prezent.

Acest tezaur explică faptul că peștera este ocrotită, fiind declarată monument al naturii de către Academia R. S. Române.

Rodul unei asemenea colaborări între oamenii de știință și amatorii iubitori de natură este recunoscut de marele savant român, Emil Racoviță, întemeietorul primului institut de speologie din lume (Cluj - 1921), după care urmează: „Cunoștința ce avem astăzi de imensa întindere a golurilor subterane, și de complexitatea și varietatea nemărginită a topografiei peșterilor, dacă se datorește și câtorva savanți e în mare parte opera turiștilor”...

Iosif Viehmann



TEMERARI
SUB ZERO METRI ALTITUDINE


1973, România Pitorească

Clujul, leagănul biospeologiei, gazda primului Institut speologic din lume, operă a marelui savant Emil Racoviță, continuă să fie un puternic centru al „alpinismului” sub cota 0. Explorarea peșterilor - cunoaștere, sport, aventură - găsește în străvechea urbe de pe malul Someșului numeroși amatori, a căror activitate, în strânsă colaborare cu cercetătorii Institutului de specialitate a dus la obținerea unor remarcabile succese.

File de istorie

Între anii 1940-1950 activitatea speologilor amatori din Cluj se desfășoară spontan. Alături de „profesioniști”, ei pătrund în galeria inferioară a ghețarului de la Scărișoara și a peșterii Focul Viu, contribuie la descoperirea peșterilor și avenelor din Groapa de la Barsa, Gemănata, Pojarul Poliței.

După 1950, strânși în cadrul asociației sportive „Metalul Roșu”, speologii amatori lucrează mai sistematic, în special în zona Văii Iadului, Unde sunt descoperite peste 30 de peșteri și avene (Dealul lui Mihai, Gura Iadului, avenul Alb și peșterile Alpiniștilor, Rotarides, Valea Leșului). Cel mai spectaculos rod al acestei etape rămâne însă descoperirea peșterii Vântului de la Șuncuiuș care, cu cei 18 km de galerii ale ei dispuse pe patru nivele, este cotată drept cea mai mare din țară și a 20-a din lume. Numai acestei activități i-au dedicat amatorii clujeni peste 3000 de ore de lucru în subteran, începând din luna aprilie a anului 1957, când ing. Bagameri Adalbert a semnalat prezența spectaculosului complex subteran.

În sfârșit, anul 1966 aduce o schimbare esențială în profilul activității speologilor amatori clujeni, prin înființarea, în luna februarie, a Cercului Speologilor Amatori care funcționează, în prezent, pe lângă Agenția locală a B.T.T., cu două secții la asociațiile sportive „Unirea” și „Metalul Roșu”. Membrii cercului - muncitori, tehnicieni, ingineri, funcționari, elevi și studenți - își desfășoară activitatea pe baza unui Regulament de funcționare, problemele curente fiind discutate în ședințe săptămânale de lucru. Periodic se desfășoară cursuri de speologie, geologie, biospeologie și chiar de inițiere în alpinism.

În tabără

An de an, de la înființarea Cercului, s-au organizat tabere și expediții de mai lungă durată, cu ocazia sărbătorilor sau concediilor de odihnă. Chiar în 1966, în tabăra de la Cărmăzani - Zece Hotare sin Pădurea Craiului s-a lucrat la degajarea intrării în avenul „Gura de Vânt” cu o adâncime de 33 de metri, al avenul Păstăioasa se descoperă și se cercetează câteva sorburi active. Un an mai târziu, o echipă de 12 persoane lucrează cinci zile în peștera Vântului. Urmează taberele din Valea Brătcuții, de la Pietrele Albe, paralel cu expedițiile de 1-2 zile de la sfârșit de săptămână. Inventarul rezultatelor, fie și selectiv, este impresionant: kilometri de galerii noi în peștera Vântului, numeroase avene explorate în Pietrele Albe - unde au fost descoperite oseminte de Cervus-megacervus și Bizon priscus - sesizarea urmelor ursului de cavernă în avenul Monului, cercetarea văilor Albioara, Lazurilor, descoperirea peșterii Bonchi, cu concrețiuni deosebite de-a lungul a peste 2 km (unde se execută și harta subteranului), descoperirea unei serii de avene în zona văii Stanciului, unde explorările vor continua.

Jurnal de bord

Alături de datele cu caracter științific, sunt notate și alte aspecte ale activității. Un film de televiziune, proiectat în octombrie 1972, face cunoscute unele rezultate ale grupului nostru de speologi, în peștera Vântului. La rândul nostru, facem cunoscute Institutului speologic rezultatele cercetărilor întreprinse, le popularizăm în acțiuni publice la Cluj, Târgu Mureș, Aiud, Turda, publicăm materiale informative în ziare și reviste locale sau centrale. Deosebit de util s-a dovedit schimbul de experiență cu speologi amatori din Oradea, Târgu Mureș, Petrila, București, Aiud, precum și cu aceia din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia sau Bulgaria - unde în 1972 am organizat și prima expediție externă, cu deosebit de frumoase rezultate.

Încercând să răspundem necesității de a înființa o asociație pe țară a speologilor amatori, în cursul anului trecut m organizat la Șuncuiuș un prim simpozion cu participarea organelor și organizațiilor competente, a iubitorilor de speologie din țară. Cu această ocazie, cei peste 70 de participanți au stabilit un program de măsuri în vederea atingerii țelului propus.

În puținele rânduri de mai sus, nu am făcut, desigur un succint comentariu al activității Cercului nostru. Cu îngăduința revistei „România pitorească”, vom scrie mai pe larg, cu alt prilej, despre rezultatele concrete ale entuziaștilor speologi amatori din Cluj, despre energia și cantitatea de efort depuse în această pasionată cercetare a subteranului.

ing. Szilágyi Árpád