PEȘTERA PONORAȘ
Peștera Ponoraș este situată pe platoul Damiș-Ponoraș, în extremitatea nordică a depresiunii de captare carstică a Ponorașului. Peștera a fost descoperită în 1979, prin decolmatare, de către un grup de speologi amatori de la CSA-Cluj. Prin numeroase expediții a fost explorată și cartată, până în anul 1983, pe o lungime de 3.851 m si o denivelare de -186 m. Explorările s-au reluat în 1997, ca până în anul 2001 lungimea peșterii ajungând la 6.051 m.

Geologie, Speogeneză. Peștera s-a dezvoltat pe falia de desparțire dintre calcarele de vârstă jurasic superior (Malm) si triasic. Această falie este una dintre cele mai importante elemente tectonice din zonă. Ea a permis ca apele depresiunii Ponoraș să-și croiască drumul până la valea Brătcuței prin subteran. Asemănător altor zone din Munții Pădurea Craiului, carstul Ponoraș-Damiș s-a format în calcar cu conținut ridicat de carbonat (97.5%-CaCO3).
Asemănător altor numeroase peșteri si Peștera Ponoraș prezintă dezvoltare în mai multe faze. În diferite locuri ale peșterii descifrăm diferite urme de evoluție, care în final duc la același concluzie. În funcție de mișcarea verticală a apelor carstice, există drenaje subterane freatice si vadoase.
Pe baza factorilor genetici peștera este de natură corozivo-eroziva, iar conform dispunerii verticale a zonelor de curgere ale apei este mixta, deoarece au fost prezente atât etapele freatice, cât si cele vadoase.

Descriere. Pierderile de apa, cinci la număr, se afla la Ponoarele din Ponoraș si Ponorul din Valea Hutii., la care se adaugă pierderile de apa din Valea Luncilor care reprezintă cursul superior bal văii Mișidului.
Intrarea peșterii se afla la baza unui perete de cca. 13m înălțime. Din cauza dimensiunilor reduse (0.5x0.9m), intrarea se face târâș. După o porțiune îngustă, lungă de 15m cu o înclinație de 45o , ajungem într-o sala mai mica unde apar primele formațiuni. Printr-o serie de strâmtori orizontale si verticale, situate în masa de grohotiș de pe podeaua săliței intrăm în Sala Mamut (60x20x15m), o sala de dimensiuni apreciabile. Înaintarea se face printre blocuri de prăbușire cu o dispunere haotica, pe care se afla formațiuni cu diferite orientări, dar în nici un caz verticale, formate pe tavan înaintea prăbușirii blocurilor în gol.
În partea stângă a sălii ne întâlnim cu apa ponorului nr. I, care în curând dispare sub grohotiș. Sala domină nu numai prin mărime ci și prin diversitatea speleotemelor. În afara bine cunoscutelor stalactite întâlnim coralite si pizolite. Părăsind sala, printr-un puț ajungem într-o galerie puternic descendentă, unde reapare pârâul dispărut în Sala Mamut. Aici întâlnim mai multe formațiuni: draperii, odontolite, stilolite.
Printr-o galerie laterală ajungem în Sala Fotografilor. Aici întâlnim o formațiune destul de rară, calcitul flotant. Revenind în galeria principală întâlnim o cascadă de 5m după care ajungem într-o galerie largă, bogată în coloane. Într-un culoar lateral de dreapta se află cele mai interesante formațiuni din peșteră, având aspectul unor ciuperci, care dovedesc existenta unui lac în trecut, devenit astăzi fosil. Pe stalagmitele bazinului, respectiv pe stalactitele care au atins nivelul apei, s-a depus calcitul formând astfel ciupercile si stalactitele cu guler.

După cca. 45m intrăm în Sala Confluenței la cota de -144 m. După cum arată si numele acesteia, în Sala Confluenței apa ponorului I se întâlnește cu apa celorlalte patru ponoare. Ele apar din galeria principală propriu zisă, numită și Galeria Fetiței. Contrar porțiunii dintre Sala Mamut și Sala Confluenței unde ne-întâlnim cu forme de incaziune și se poate observa o colmatare autigena, în Galeria Fetiței până la Sala Prăbușirilor întâlnim o porțiune mai săracă în speleoteme, dar unde domină formațiunile de coroziune si eroziune. Prima porțiune este un culoar înalt de 15-20m.
Până la Sala Prăbușirilor galeria este ușor meandrată. În unele locuri întâlnim blocuri desprinse din tavan, înțepenite între pereții galeriei, iar sfărâmăturile mai mici sunt luate de apa. Contrar porțiunii dintre intrare și Sala Confluenței unde pârâul curge printre blocurile de prăbușire, aici sub prundișul mișcat în continuu de apă, se află deja calcarul masiv.
După Sala Prăbușirilor aspectul galeriei este asemănător galeriei care începe de la intrare. Ajungem în una dintre cele mai frumoase săli ale peșterii, Sala Fetiței (27x7), care si-a primit numele după o stalagmită care seamănă cu chipul unei fetițe. Speleotemele din acestă sală sunt foarte variate, găsim aici scurgeri parietale, coloane etc.
După o galerie orientată în direcția nord-sud, a cărei lățime este foarte variabilă (1-12m), întâlnim apa ponorului nr. V, care este de fapt apa pârâului Drăgoi. Aici ne apare în drum un nou obstacol, o cascadă de 15m. Escaladând cascada, după o galerie în forma de T ajungem în Sala Creierului care este de fapt punctul terminus al acestei galerii. Sala si-a primit numele de la formațiunile interesante si rare în formă de creier.
Dintr-o galerie neaccesibilă omului, situată în peretele sălii, de la o înălțime de 6m cade o cascadă. În acest punct ne aflăm la o altitudine relativă de +25 m față de Sala Confluenței.
Revenind în Sala Confluentei, putem face un ocol în Sala Bazinelor, unde putem găsi un tip de formațiuni frecvent întâlnite în peșteri, dar rareori de o asemenea intensitate si mărime. Acestea sunt gururile.
Urmărind apa deja unită a celor două galerii ne continuăm drumul printr-o galerie a cărei lățime variază între 2-5m. În unele locuri toată podeaua este acoperită de apă. Este o zonă mai săracă în speleoteme, dar formațiunile de coroziune si eroziune descrise mai sus apar cu o densitate și mai mare.
Escaladând pereții galeriei, din loc în loc dăm de galerii superioare cu lungimi de 30-50m în majoritatea lor fosile. Partea aceasta a peșterii este însoțită la suprafață de cele mai multe doline. Apa de infiltrație a acestora formează mari scurgeri parietale, care la rândul lor blochează accesul în galerie, formând semisifoane. Porțiunea semisifoanelor, lungă de aproape 600m, începe la locul numit Meduza. Acesta este cea mai dificilă porțiune a peșterii, se poate parcurge numai la debite mici, si cu echipament special (neopren). La finalul acesteia, după câteva cascade ajungem la o sală de mari dimensiuni, Sala Stadionului. După abia 160m de galerie bogată în lithoteme, ajungem la un sifon care este de fapt punctul terminus al peșterii.
Încercările de a depăși sifonul terminal pe un nivel superior, s-au oprit în aprilie 1998. Deoarece peștera se dezvoltă pe o linie aeriană de 1.45km, și punctul terminus se află la -186m altitudine relativă față de intrare, până la Izvorul Bratcanilor apa parcurge încă o lungime de 3.5km . Denivelarea dintre sifonul terminal si izvor este de 64m, ceea ce înseamnă că galeria încă nedescoperită are o pantă de 2.13o.

Importanța peșterii. Ca fenomen endocarstic, această peșteră are o valoare stiințifică deosebită prin morfologia ei, varietatea speleotemelor, a formelor de eroziune, coroziune si incaziune au contribuit la popularizarea pețterii în rândul speologilor atât din țară, cât și din străinătate, care în ciuda dificultăților de parcurgere o vizitează des.