PEȘTERA VÎRFURAȘ
REZERVAȚIE GEO-SPEOLOGICĂ
Așezare-Căi de acces: Zona carstică a Văii Seci, este situată în sectorul Sudic al Masivului Vlădeasa, în bazinul superior al Văii Stanciului (subbazinul Văii Seci cod. 3500), afluent de stânga al Văii Hențului. Dintre căile de acces spre această zonă amintim drumul județean Huedin-Călata-Mărgău-Răchițele (derivație al DN1/E60), sau drumul comunal ce însoțește Valea Hențului pe ruta Bologa-Săcuieu-Răchițele, de unde se urmează drumul forestier al Văii Stanciului (8 km), până la fostul canton silvic de la Valea Seacă, 3 km amonte de Cascada Răchițele (Vălul Miresei).

Date Geologice: Fundamentul regiunii este constituit din roci metamorfice reprezentate prin filite, micașisturi și amfibolite, străpunse de roci magmatice eruptive, andezite și dacite Laramice. Peste cristalin, s-au depus în continuare formațiuni sedimentare reprezentate mai ales prin roci carbonatice Mesozoice cât și o serie vulcano-sedimentară Senoniană ce acoperă în mare măsură întreaga succesiune. Rocile carstificabile (în special calcare Jurasic superiopare) sunt înconjurate de roci eruptive sau metamorfice. Datorită intruziunilor Laramice, stratificația a fost deranjată, determinând și modoficări textural-structurale în masa calcarelor ce a condus la o recristalizare parțială- o slabă metamorfozare, ce le conferă un aspect zaharoid.


Acest caracter al calcarelor este mai pronunțat în zona estică a regiunii- mai apropiat de corpul magmatic (Pietrele Albe), unde din cauza dezagregării rapide, mai accelerată decât procesele de disoluție, nu au mai apărut forme exocarstice de tipul lapiezurilor și dolinelor. În această regiune, carstificabilul apare în pete, pe deoparte fiind compartimentată de o serie de falii cu trei direcții principale de orientare, pe de altă parte, parțial fiind acoperită de succesiunea vulcano-sedimentară, sub care în unele sectoare calcarul apare expusă sub formă de ferestre, la nivelul cărora s-au format fenomenele carstice (ponoare, doline, avene, peșteri, izbucuri, etc.).

Locația Peșterii: Peștera Vârfurașu, este cel mai important obiectiv endocarstic al zonei, unde mai există peste 50 de alte peșteri și avene. Acesta este situată la o altitudine absolută de 1200 m (alt. rel. 35 m), pe versantul Sudic al Muntelui Vărfurașu, la cca. 200 m NV de ruinele cantonului forestier Valea Seacă, sau o altă veche intrare (în prezent obturată) se află amonte de izbucul peșterii (Izbucul Apa Popii).

Descriere: În ansamblu, este vorba despre o peșteră multietajată (trei nivele distincte), cu galerii cvasiorizontale meandrate, uneori suprapuse, dezvoltate paralel cu versantul si valea adiacentă. Punctul de acces în subteran, se află în pădure în fundul unei surpături parțial umplută cu bolovani și trunchiuri de copaci, care necesită periodice decolmatări. După o pantă de 45 o coborâm pe nivelul II fosil, într-o galerie largă-sinuoasă în care tavanul coboară periodic foarte jos, accesul făcându-se târâș sau în patru labe. După un parcurs de cca. 200 m, trecând prin căteva săli, ajungem la prima strâmtoare extrem de umedă- noroioasă (poarta), după care urmează o galerie mult diferită sub aspect morfometric (Galeia Gábor Feri), pe o lungime de 300 m caracteristice fiind spațiile extrem de strâmte și joase, cu numeroase strâmtori și pasaje noroioase pe care se înaintează doar pe burtă. Acest pasaj- parțial săpat și lărgit, reprezintă de fapt protecția naturală a peșterii, puțini fiind aceia care o pot străbate fără probleme deosebite. După ultimul tronson de târâș, ajungem în Sala Prăbușirilor, care are aspectul unei pâlnii uriașe. Traversând pe panta din stânga ne aventurăm într-un labirint descendent (tirbușon) care ne conduce pe nivelul I fosil la sala Haotică formată la un punct de intersecție a mai multor galerii. Două dintre acestea fac legătura cu galeria activă, iar alte două reprezintă galeria fosilă principală (galeria cu Lacuri), care aval se continuă spre direcția izbucului prin pasaje când largi, cînd strâmte. Nivelele fosile au fost supuse unei puternice activități de colmatare realizată de apele de infiltrație, caracteristică fiind o colorație închisă, întreruptă doar de albul formațiunilor stalagmitice. Părăsind galeria cu Lacuri, ajungem în Sala Întâlnirii care s-a format la intersecția etajului I cu galeria activă. Coborând în galeria activă, putem înainta aval cca. 20 m după care urmează un sifon impenetrabil. De asemenea, înaintarea spre amonte este posibilă doar cu barca (sau costum de scafandru), până la un alt sifon care barează înaintarea. Din sala Întâlnirii, spre aval ajungem la o mare prăbușire, caracteristică fiind masa haotică de blocuri instabile, deosebit de periculoase. Urmează un pasaj concreționat în care abundă formațiunile de picurare și prelingere de montmilch (material moale). Abundența lor precum și diversitatea de formelor sub care apare, ne permit presupunerea că fenomenul este unic în domeniu, originea ei rezidând probabil tocmai prin aspectul zaharoid al calcarelor in care s-a format peștera. Lăsând în urmă acest pasaj care este o raritate morfologică și genetică în domeniul carstologiei, ne strecurăm printre blocuri prăbușite și ajungem în dreptul fostei intrări nr. 2, situat la altitudinea absolută de 1180 m. Revenind la Sala Haotică, peștera se continuă cu cel mai mare și interesant sector al sistemului: galeria activă. Aceasta este caracterizată prin dimensiuni mari, diaclaze cu înălțimi de peste 40 m, cu numeroase și complicate meandrări (unele suspendate) și imense prăbușiri. Galeria activă este un adevărat labirint, o mărturie a diversității morfologice și speogenetice a carstului subteran. Înaintând în amonte, urcăm și coborâm uriașe conuri de prăbușire, după care ajungem pe cursul râului subteran, care și-a săpat albia în calcarul metamorfozat, de un alb imaculat. După câteva pasaje cu apă adâncă, galeria devine scundă, însă se interceptează nivele superiaore și nișe de meandre suspendate care au acumulat o mare cantitate de aluviuni. Peste tot abundă formațiunile stalagmitice de calcit- divers colorate, cele mai semnificative fiind întâlnite în Sala Popicelor. După pasajul meandrat, ajungem într-un alt sector (galeria Kömüves Pali), caracterizată printr-o puternică concreționare cu o gamă foarte mare de formațiuni (scurgeri parietale, stalagmite, stalactite, coloane, cruste, gururi, odontolite, anemolite, excentrite, etc.), care-i conferă un statut special. Această galerie, amonte se închide printr-un sifon profund, care însă se poate ocoli pe un pasaj fosil foarte greu accesibil. Urmând o diaclază strâmtă, ajungem din nou pe activ la nivelul unei mari săli de prăbușire, in care pârâul subteran formează câteva cascade. Din acest punct, amonte putem înainta încă cca. 450 m printr-o galerie relativ largă, însă lipsită de formațiuni, după care ajungem la un sifon temporar deschis. După ce parcurgem acest sifon lung de 7 m (doar la debite mici), mai putem înainta 50 m până la sifonul terminal, care reprezintă capătul actual al peșterii.

Importanța peșterii: Ca fenomen endocarstic, această peșteră are o valoare științifică deosebită prin morfologia ei, fiind una din puținele peșteri de divagare laterală formată într-un carst parțial acoperit. Contextul geologic și tectonic în care s-a format această peșteră, de asemenea este deosebit, calcarele slab metamorfozate- cu aspect zaharoid, conferind particularități morfogenetice și mineralogice deosebite. Fauna cavernicolă este reprezentată prin chiroptere, care in perioada iernii hibernează în mare număr atât pe galeriile fosile cât și cea activă. Calitatea și puritatea apei subterane care se drenează prin acest sistem hidrocarstic de asemenea este deosebită, analizele efectuate până în prezent relevând aspecte particulare caracteristice doar acestei regiuni. Ceea-ce se poate reține din investigațiile științifice de până acum, este echilibrul (ecologic și climatic) stabil, care însă foarte ușor se poate deteriora, mai ales prin acces necontrolat și haotic. Aspectul labirintic al peșterii, cu galerii și porțiuni uneori deosebit de periculoase de asemenea pot pune în pericol viața vizitatorilor neavizați. Din această cauză, galeria de acces în peșteră a fost închisă cu o poartă metalică, iar lucrările de explorare și cartare se efectuează cu un program riguros stabilit, ne fiind permise decât un număr limitat de intrări in subteran. Acestea au loc la intervale mari (lunar/bilunar) cu un număr mic de speologi, care sunt obligați să respecte regulamentul peșterii și al protecției mediului subteran stabilit de comisia pentru protecția peșterilor din cadrul Federației Române de Speologie, respectiv Societatea Carstologică Română și Institutul Speologic “Emil Racoviță”.

Bibliografie:
COCEAN, P. (1988): Chei și defilee în Munții Apuseni. Ed. Acad. 166 p., București.
COCEAN, P. (1990): Tipuri genetice de peșteri și avene în carstul din Munții Apuseni. Studia Univ. Babeș-Bolyai, ser. geogr. 35 (2), p. 19-29, Cluj-Napoca.
KÖMÜVES, E. (1974): Peștera cu 6 intrări, Avenul Valea Podurilor. Bull. CSER, nr. 3, p. 75, București.
KÖMÜVES, E., NAGY, I. (1979): Carstul din bazinul Văii Seci (Masivul Vlădeasa). Bull. CSER, nr. 5 (1977-1978), p. 101-127, București.
ORĂȘEANU, I. (1997): Contributions to the hydrogeology of karst areas of the Bihor-Vlădeasa Mountains (Romania). Theoretical and Applied Karstology, vol. 9, p. 185-214, București.
VREMIR, M. (1999): Avenele din Fundu Muntelui (Munții Vlădeasa). Munții Carpați, nr. 13, p. 90-95, București.